Piața europeană DataCenter crește într-un ritm fără precedent, dar creșterea nu se mai produce acolo unde s-a produs dintotdeauna. Zona FLAP-D (Frankfurt, Londra, Amsterdam, Paris, Dublin) rămâne inima sectorului, dar capitalul nou — mai ales cel legat de antrenarea modelelor de AI — se mută vizibil spre periferie: Spania, Portugalia, Italia, țările nordice, Polonia și, tot mai insistent în discursul public, România.

Punctul de plecare: FLAP-D e plin, dar nu e depășit

Timp de aproape două decenii, harta DataCenter europeană a avut cinci capitale: Frankfurt, Londra, Amsterdam, Paris și Dublin — cunoscute sub acronimul FLAP-D. Concentrarea nu a fost întâmplătoare: rețele electrice mature, densitate mare de fibră optică, hub-uri de interconectare (precum DE-CIX la Frankfurt sau AMS-IX la Amsterdam) și proximitatea față de piețele financiare și corporative au făcut din aceste orașe alegerea implicită pentru orice operator care voia latență minimă și acces rapid la clienți.

Doi indicatori publicați în această vară arată însă că modelul e sub presiune serioasă:

• Raportul JLL – EMEA Data Centre Mid-Year 2026  arată că suprafața nouă planificată pentru 2026–2028 se mută masiv spre proiecte “greenfield” aflate departe de hub-urile tradiționale.
• Analiza TheNextWeb, pe baza datelor CBRE arată, și mai tranșant, că doar 37% din capacitatea nouă livrată în Europa în trimestrul al doilea din 2026 a mers către cele cinci piețe FLAP-D — restul de 63% s-a dus în altă parte.

Important de precizat: acesta nu e un scenariu de “exod”. FLAP-D crește în continuare — dar creșterea absolută în zona centrală e depășită, ca ritm, de creșterea din piețele secundare/emergente.

Ce arată, concret, raportul JLL

JLL EMEA Data Centre Report este, probabil, cel mai detaliat instrument de citit tendința pe cifre. Câteva puncte esențiale:

FLAP-D crește solid, dar nu mai e locul unde se ia decizia de investiție marginală. Capacitatea live a zonei a ajuns la circa 3,8 GW la jumătatea lui 2026, față de 1,8 GW în 2019 — o dublare în șapte ani. Alte 1,4 GW sunt în construcție și 2 GW sunt planificate. Parisul a condus livrările din prima jumătate a anului cu 72,5 MW, depășindu-și deja ținta pentru întregul an, susținut de capacitatea nucleară a Franței. Londra a adăugat 49 MW, Frankfurt 45 MW, Amsterdam 16,3 MW și Dublin 11,4 MW.

Ratele de neocupare ating aproape de minime istorice, dar divergența dintre piețe crește. Rata medie de neocupare în FLAP-D era de 6,4% în T2 2026 — departe de vârful de 16,9% din 2021, dar aproape neschimbată în ultimele două trimestre. Frankfurt e cea mai “strânsă” piață, cu doar 3,1%  spațiu disponibil — mai puțin de jumătate din media FLAP-D. Practic, în zona centrală, spațiul contiguu de mare densitate a devenit o resursă rară, iar pre-închirierea cu ani înainte de livrare a devenit regulă, nu excepție.

Costul terenului “racordat” (cu putere electrică alocată) a explodat. Prețul mediu al terenului cu acces la energie în FLAP-D a urcat cu 82% din 2021 până azi, de la 1,24 milioane € la 2,26 milioane € per MW. Piețele primare (FLAP-D) costă acum de 2,3 ori mai mult decât piețele secundare și de 4 ori mai mult decât cele terțiare.

Cel mai important semnal structural: investițiile greenfield cresc de la 8% la 39% dintre proiectele planificate pentru 2026–2028, iar distanța medie a unui șantier hyperscale față de un oraș-hub a crescut de la 46 km la 175 km. Cu alte cuvinte, proiectele noi nu doar că se mută la periferia orașelor — se mută la periferia regiunii, acolo unde puterea electrică poate fi securizată rapid.

Concluzia JLL este nuanțată și utilă pentru orice discuție de strategie: cererea se împarte în două categorii diferite. Sarcinile de lucru sensibile la latență (aplicații financiare, cloud enterprise, servicii digitale curente) rămân “ancorate” în FLAP-D, unde timpii de livrare a proiectelor ajung la 10 ani. În schimb, antrenarea modelelor de AI de scară mare (100 MW și peste) nu are nevoie de latență minimă — are nevoie de putere electrică disponibilă rapid, iar aceasta există tot mai rar în hub-urile tradiționale.

Ce adaugă CBRE și RaboResearch

Și alte analize confirmă tabloul JLL, conturând chiar un unghi suplimentar, esențial pentru orice analiză de business: nu doar costul este principalul factor de relocare, ci și timpul.

Analiștii RaboResearch arată că, în piețele centrale congestionate, o conexiune nouă la rețea poate dura “10 ani sau mai mult” — comparativ cu așteptări semnificativ mai scurte în Belgia, Portugalia, Spania, țările nordice și Italia. Amsterdamul e cazul extrem: operatorul rețelei olandeze, TenneT, a comunicat public că nu mai există capacitate suplimentară în cea mai mare parte a regiunii Noord-Holland pentru următorii zece ani, iar Olanda a interzis, în majoritatea teritoriului, proiectele hyperscale de peste 70 MW și 10 hectare. Rețeaua centrală a Frankfurtului nu va vedea upgrade-uri majore înainte de anii 2030, iar lucrările de la substația West London (care alimentează piața londoneză) nu sunt așteptate mai devreme de aceeași perioadă — motiv pentru care un proiect emblematic precum campusul Nscale din Essex nu a putut fi încă pornit. Situația este similară și în Danemarca.

Pe partea de cost, analiza CBRE confirmă cifrele JLL (teren “powered” la 2,26 milioane €/MW, +82% din 2021) și adaugă un context util: nimic nu e ieftin în termeni absoluți în noile piețe — dar totul e mai ieftin decât FLAP-D, ceea ce e o afirmație diferită. Sub această presiune combinată de cost și timp, ponderea terenurilor greenfield a sărit de la 8% la 39%.

Cel mai clar indicator al relocării, potrivit sursei, vine din segmentul neocloud (furnizori specializați exclusiv pe infrastructură AI): contractele noi de capacitate au ajuns la 420 MW în T2 2026, față de doar 89 MW cu un an în urmă — o creștere de aproape 4,7 ori, concentrată în special în țările nordice, unde energia regenerabilă e mai ieftină.

Rapoartele citează exemple concrete de proiecte care confirmă tendința:

• Spania — capacitate instalată de 439 MW la finalul lui 2025, cu o proiecție a asociației Spain DC de aproximativ 2.537 MW până în 2030; Amazon a angajat 33,7 miliarde € doar pentru regiunea Aragón.
• Finlanda — Nebius construiește un site de 8,5 miliarde €, 310 MW, la Lappeenranta.
• Norvegia — proiectul Stargate Norway, lângă Narvik, pornește cu 230 MW pe hidroenergie, cu încă 290 MW planificate.
• Irlanda — moratoriul de conectare s-a încheiat în decembrie 2025, dar “prețul de intrare” e ridicat: generație proprie (“behind-the-meter”) dimensionată la nivelul întregii conexiuni la rețea și acoperirea a 80% din cererea anuală din investiții proprii în regenerabile.

Confirmarea CBRE: piața crește per ansamblu, dar centrul de greutate se deplasează

Raportul  Europe Data Centres Figures – Q2 2026 confirmă, cu cifre independente, această direcție

• Piața europeană totală de data centere va crește cu circa 20% în 2026, ajungând la 13 GW de capacitate — creșterea fiind legată intrinsec de infrastructura AI.
• Segmentul de auto-construcție a hyperscalerilor (Google, Microsoft, Amazon, Meta ș.a., care își construiesc propriile centre) va crește cu 22% în 2026, până la 4,3 GW — al șaptesprezecelea an consecutiv de creștere cu două cifre. Important: 70% din această capacitate operațională e concentrată în doar patru piețe — Irlanda, Olanda, Suedia și Belgia — o dovadă că “vechea gardă” își păstrează baza instalată chiar dacă noua capacitate se duce în altă parte.
• Din cele aproape 700 MW livrate în T2 2026 (colocation + auto-construcție), doar 252 MW (37%) au ajuns în piețele FLAP-D, restul mergând spre piețe secundare și terțiare.
• Segmentul neocloud a cvadruplat semnăturile de capacitate față de anul trecut, ajungând la 420 MW — cifră concentrată, din nou, în țările nordice, datorită costului mai mic al energiei regenerabile.
• Chiar dacă piețele secundare cresc rapid, absorbția generală rămâne mai mare decât oferta nouă în toată Europa — motivul fiind, spune CBRE explicit, “lipsa de putere electrică disponibilă, care cauzează întârzieri în construcția de data centere”.

Mesajul de ansamblu al CBRE e important pentru orice investitor sau dezvoltator: nu vorbim despre o piață care se restrânge sau se relochează dintr-o zonă slabă către alta puternică — vorbim despre o piață în creștere accelerată, în care punctul marginal de investiție se mută acolo unde există energie disponibilă rapid, indiferent de brandul sau de vechimea locației.

Care sunt până la urmă argumentele de business?

Pusă cap la cap, informația din cele cinci surse conturează o logică de investiție extrem de coerentă, ușor de rezumat în patru factori:

1. Timpul de conectare la rețea a devenit variabila critică, nu costul. Un proiect care așteaptă 10 ani pentru o conexiune la Frankfurt sau Amsterdam pierde cursa AI înainte să înceapă construcția. Un proiect similar în Aragón, Sines sau Kouvola poate fi conectat de câteva ori mai repede.
2. Sarcinile de lucru s-au bifurcat. Cloud enterprise, aplicații financiare și servicii digitale curente rămân “lipite” de hub-uri, pentru că depind de latență minimă. Antrenarea modelelor AI de scară mare nu are aceeași constrângere — poate fi plasată oriunde există putere electrică suficientă, ieftină și rapid disponibilă.
3. Costul terenului “racordat” a devenit un preț de intrare, nu un obstacol absolut. Costurile mai mari (2,3x și 4x) plătite pentru a fi în FLAP-D reflectă exact penuria de energie și spațiu din zona centrală — nu o superioritate structurală a acestor piețe pentru sarcinile de lucru AI.
4. Statele care aliniază politica publică la această logică câștigă disproporționat. Exemplele Spaniei (Declarație de Interes General pentru accelerarea proiectelor), Irlandei (cadru legal specific pentru energie regenerabilă cuplată cu conexiunea la rețea) sau Poloniei (poziționare deliberată ca hub de Sovereign Cloud) arată că viteza de decizie administrativă e, în 2026, un avantaj competitiv la fel de important ca prețul terenului sau al energiei.

Se poate aplica aceeași logică în România?

Întrebarea pe care o ridică toate datele de mai sus, pentru piața locală, e directă: dacă în Vestul Europei banii se mută de la marile hub-uri istorice (Paris, Amsterdam, Frankfurt) către locații mai ieftine și cu acces mai rapid la energie, nu ar putea urma o logică similară o mutare — de această dată la scară continentală — dinspre Vest către Centrul și Estul Europei?

Argumentele care susțin această ipoteză nu sunt speculative — sunt exact aceleași patru variabile discutate mai sus, aplicate la scară mai mare:

• Timpul de conectare. România nu are, deocamdată, cozile de așteptare de 10 ani din Amsterdam sau Frankfurt. Asta e, în logica descrisă de RaboResearch și CBRE, exact tipul de avantaj care a mutat deja miliarde de euro spre Spania, Portugalia și țările nordice.
• Costul terenului și al energiei. România pornește, structural, de la un nivel de preț mult sub cel al piețelor primare vest-europene — situație similară cu cea a Spaniei sau Poloniei înainte de valul actual de investiții.
• Mixul energetic. Proiectele din România ar putea miza pe energia nucleară de la Cernavodă dar și pe combinația hidro-solar-gaz așa cum Norvegia/Finlanda (hidroenergie) au atras deja capital AI de scară mare.

Semnalul din piață există deja, de câțiva ani. Așa cum se discută constant la DataCenter Forum România — organizat de Tema Energy — industria locală vorbește deschis despre ideea ca România să devină “noua Norvegie” a data centerelor: o piață relativ modestă istoric, care poate câștiga o poziție disproporționată prin combinația de energie disponibilă și fereastră de oportunitate limitată în timp. La ediția din mai 2026 a evenimentului, discuția centrală a fost tocmai aceasta: viitorul sectorului nu mai e definit de capacitatea de construcție, ci de accesul rapid și predictibil la energie — exact terenul pe care România încă îl are liber.

Toate exemplele de succes din Europa (Aragón, Sines, Kouvola, Varșovia) au un element comun pe lângă costul mai mic și energia disponibilă: o aliniere activă a statului la acest interes economic — fie prin proceduri de autorizare accelerate (Spania), fie printr-un cadru legal dedicat energiei și conexiunii la rețea (Irlanda), fie printr-o poziționare de politică publică explicită, susținută cu sedii regionale și parteneriate.

Logica de relocare a investițiilor descrisă de JLL și CBRE nu e specifică Europei de Vest — e o logică universală de piață, care va continua să caute, în mod repetat, cea mai rapidă combinație disponibilă de teren, energie și predictibilitate administrativă. România are, structural, primele două elemente. Dacă va avea și pe al treilea — o aliniere de interes național, susținută, coerentă și fără întârzieri repetate — va putea concura real pentru poziția pe care astăzi o ocupă Spania sau Finlanda în această hartă în plină reconfigurare.

Discuția publică despre amprenta de apă a inteligenței artificiale s-a fixat pe câteva cifre-șoc: 700.000 de litri de apă dulce “pierduți” la antrenarea GPT-3, un potențial consum global de 4,2-6,6 miliarde de metri cubi în 2027, sau cei aproape 950 TWh de electricitate pe care centrele de date urmează să-i consume în 2030 — cam cât întreg Japonia astăzi. Cifrele sunt reale și provin din surse serioase. Problema nu e că sunt false, ci că sunt citite fără context: fără raportare la tehnologia de răcire folosită efectiv, fără comparație cu alte industrii și, mai ales, fără distincție între centrele de date construite acum zece ani și cele care se ridică în 2026.

O problemă de unitate de măsură, înainte de orice altceva

Un prim strat de dramatizare ține pur și simplu de unitatea de măsură aleasă pentru raportare. Orice alt consum de apă — al unei gospodării, al unei ferme, al unei fabrici — se exprimă în mod convențional în metri cubi (m³): o familie obișnuită consumă undeva la 100-150 m³ de apă pe an, o cifră pe care aproape nimeni n-o percepe ca alarmantă. Dacă aceeași cantitate e exprimată în litri — 100.000-150.000 de litri —, impresia se schimbă radical, deși cantitatea reală de apă e identică. E exact mecanismul folosit, involuntar sau nu, în majoritatea articolelor despre AI și apă: cifrele sunt aproape întotdeauna raportate în litri, nu în metri cubi, ceea ce le face să pară cu trei ordine de mărime mai mari decât sunt de fapt, în comparație cu orice alt consum casnic sau industrial raportat convențional. Cei “700.000 de litri” pentru antrenarea GPT-3, de exemplu, înseamnă 700 m³ — cam cât consumă anual 5-7 gospodării obișnuite, o cifră reală, dar cu un impact vizual complet diferit de “700.000”.

Această alegere de unitate nu invalidează datele de bază, dar explică o bună parte din percepția de “criză” instalată în discursul public — și e motivul pentru care merită analizate și cifrele agregate, exprimate consecvent, alături de tehnologia efectivă din spatele lor.

De unde vin cifrele — și ce lasă pe dinafară

Cei 700.000 de litri asociați antrenării GPT-3 provin din studiul de referință al domeniului, “Making AI Less Thirsty”, realizat de cercetători de la University of California, Riverside și University of Texas at Arlington. Aceeași echipă a estimat, într-o lucrare ulterioară, că cererea globală asociată AI ar putea ajunge la 4,2-6,6 miliarde de metri cubi de apă în 2027 — incluzând atât răcirea directă a serverelor (consum “on-site”), cât și apa folosită la termocentralele care produc electricitatea consumată de aceste centre de date (consum “off-site”, indirect).

Detaliul care lipsește de obicei din presă: cifrele de bază provin, în mare parte, din centre de date construite în regiuni cu climă aridă din SUA (Arizona, Texas, Nevada), unde stresul hidric e deja o problemă structurală și unde s-a folosit masiv răcirea evaporativă clasică — turnuri de răcire deschise, care pierd apă prin evaporare la fiecare ciclu. Extrapolarea acestor cifre la orice centru de date, indiferent de tehnologia de răcire sau de regiunea în care e construit, e principala sursă de confuzie a discuției publice.

Unde se duce industria: closed-loop, direct-to-chip și imersie

Diferența tehnică esențială e între sistemele deschise și cele închise.

Un turn de răcire evaporativ clasic (open-loop) pierde apă continuu: apa se evaporă pentru a prelua căldura, iar pierderea trebuie compensată constant din rețeaua publică sau din surse proprii. E motivul pentru care WUE-ul mediu al unui centru de date “generic” e raportat la circa 1,8-1,9 litri/kWh de The Green Grid și confirmat de Environmental and Energy Study Institute.

Industria se mută rapid spre altceva:

• Closed-loop — lichidul de răcire circulă într-un circuit închis și e recirculat continuu, fără evaporare într-un turn deschis. Apa se “umple” o dată, la punere în funcțiune, și rămâne practic în sistem.
• Direct-to-chip (D2C) — placa de bază cu cold plate-uri preia căldura direct de la procesor și GPU, fără să mai fie nevoie de răcirea întregului volum de aer din sală. E soluția standard pentru densitățile mari cerute de clusterele AI (rackuri de 40-130+ kW), unde răcirea cu aer clasică nu mai face față fizic.
• Immersion cooling — scufundarea serverelor într-un lichid dielectric, care elimină aproape complet nevoia de răcire a aerului din camera serverelor. E tehnologia cea mai agresivă din punct de vedere al eficienței, încă în adopție incipientă la scară, dar cu adopție crescândă în clustere GPU de mare densitate.

Diferența de ordin de mărime e concretă, nu retorică. Microsoft, unul dintre puținii operatori care publică date auditate, a raportat un WUE mediu de 0,27 L/kWh în 2025, față de 2,3 L/kWh la începutul anilor 2000 — o îmbunătățire de aproape 90% în două decenii, obținută în mare parte prin trecerea de la răcirea cu chillere industriale la sisteme cu evaporare directă și, mai recent, la design-uri fără evaporare deloc (Microsoft, iunie 2026). Compania a anunțat că noua generație de centre de date va folosi răcire closed-loop cu zero evaporare, sistem umplut o singură dată la construcție și recirculat pe toată durata de viață a facilității (Microsoft Cloud Blog).

Tendința se vede clar la nivelul întregii industrii: rackurile de mare densitate cerute de clusterele AI (40 kW și, tot mai frecvent, peste 100-150 kW) forțează trecerea directă la lichid, în regim closed-loop și direct-to-chip, pentru că răcirea clasică cu aer nu mai poate evacua fizic o asemenea căldură. Operatorii care au făcut deja acest pas raportează reduceri de consum de apă de până la 80% față de sistemele evaporative clasice, iar focusul industriei s-a mutat de la “cât de multă apă folosim” la “cât de multă apă recirculăm în loc să pierdem”. Alături de direct-to-chip, imersia — scufundarea serverelor într-un lichid dielectric — e o altă tehnologie emergentă care reduce și mai mult necesarul de apă, prin eliminarea aproape completă a răcirii aerului din camera serverelor.

Ce WUE au azi Microsoft, Amazon și Google — și ce fac pentru a-l reduce mai mult

Cei trei mari hyperscaleri raportează diferit, dar direcția e comună: WUE în scădere, chiar dacă volumul absolut de apă consumat crește odată cu numărul de facilități noi.

Microsoft a atins 0,27 L/kWh în anul fiscal 2025 (față de 0,30 L/kWh anul precedent) și a anunțat oficial că a devenit “water positive” — repletionând mai multă apă decât a consumat — cu cinci ani înainte de ținta din 2030 (Microsoft, iunie 2026; Data Center Dynamics). Compania spune că circa 90% din flota deținută în 2025 rulează pe sisteme de răcire cu consum redus sau zero de apă, cu apă necesară sub 5% din timp în regiuni reci (Dublin, Amsterdam) și până la 40% din timp în climate calde (Phoenix). În facilitățile din Phoenix, ajustările operaționale (temperaturi de referință recalibrate, analiză meteo în timp real, audituri periodice) au adus singure o îmbunătățire de 23% an-la-an a WUE în 2025. Microsoft mai raportează și utilizarea apei reciclate sau nepotabile în locații-cheie: 74% din consum în Quincy (Washington), 99% în Singapore, 79% în San Antonio.

Amazon Web Services a publicat pentru prima dată, în iunie 2026, o cifră absolută de consum global — 2,5 miliarde de galoane (~9,5 milioane m³) în 2025 — însoțită de un WUE de 0,12 L/kWh, cel mai bun raportat oficial de un hyperscaler major, pe care AWS îl compară cu o medie a industriei de 0,84 L/kWh, adică de șapte ori mai eficient (Data Center Dynamics; analiză agregată în GPUSmith). AWS a raportat și o reducere de 2% a prelevărilor de apă la siturile deținute și operate direct, față de 2024.

Google e cazul cel mai discutat, pentru că e singurul dintre cei trei la care consumul absolut a crescut vizibil odată cu expansiunea AI: 10,9 miliarde de galoane (~41 milioane m³) în 2025, în creștere cu 34% față de 2024 și mai mult decât dublu față de 2021, conform Environmental Report 2026 (Axios; Data Centre Magazine). Compania compensează prin proiecte de “water replenishment” — 7,7 miliarde de galoane repletionate în 2025 prin 165 de proiecte în 97 de bazine hidrografice, adică 78% din consum, cu țintă de 120% până în 2030. Trebuie spus corect: creșterea consumului absolut la Google reflectă în primul rând extinderea capacității instalate (electricitatea consumată de centrele de date Google a crescut 27% doar în 2024), nu o înrăutățire a eficienței per unitate de energie — dar e motivul pentru care Google rămâne ținta principală a criticilor privind transparența metodologiei de raportare.

Tiparul comun celor trei: WUE-ul per kWh scade constant, pe măsură ce noile facilități trec la closed-loop și direct-to-chip; consumul absolut poate totuși crește, pur și simplu pentru că numărul de centre de date și puterea instalată cresc mult mai rapid decât poate compensa eficiența per unitate. E o distincție tehnică pe care majoritatea articolelor de presă o omit sistematic, și de aici vine cea mai mare parte a confuziei publice.

Context: cine consumă cu adevărat multă apă

Comparat cu alte activități economice, chiar și un centru de date modern cu răcire evaporativă tradițională e departe de a fi un consumator mare de apă — iar unul cu closed-loop e cu atât mai mult:

• Fabricile de semiconductori consumă între 2 și 10 milioane de galoane de apă ultrapură pe zi, per fabrică — un cip vine deja cu o amprentă de apă semnificativă înainte să ajungă în orice server (World Economic Forum).
• Industria berii: producerea unui singur litru de bere necesită până la 25 de litri de apă, pe tot lanțul de producție.
• Un teren de fotbal cu gazon natural consumă în medie 100.000 de litri de apă pe zi doar pentru irigație.
• Terenurile de golf din SUA consumă circa 2,08 miliarde de galoane pe zi pentru irigație — față de aproximativ 449 de milioane de galoane pe zi folosite de toate centrele de date din SUA la un loc pentru răcire, potrivit estimărilor Florida Water & Pollution Control Operators Association.
• Agricultura rămâne, de departe, cel mai mare consumator de apă dulce la nivel global — circa 72% din prelevările totale de apă dulce, conform celui mai recent raport FAO AQUASTAT 2025, urmată de industrie (~16%) și de sectorul municipal (~12%).

La nivel agregat, toate centrele de date din SUA reprezintă împreună sub 1% din consumul total de apă al țării, potrivit estimărilor Lawrence Berkeley National Laboratory — indirect, prin electricitate, plus direct, prin răcire. Chiar și proiecțiile mai pesimiste ale Agenției Internaționale pentru Energie, care văd consumul global de electricitate al centrelor de date urcând de la 485 TWh în 2025 la circa 950 TWh în 2030 (aproape 3% din consumul electric mondial), nu schimbă ordinea de mărime: chiar și în scenariul de creștere accelerată dictat de AI, sectorul rămâne cu multe ordine de mărime sub alte sectoare ca presiune asupra resurselor de apă dulce.

Ce spune industria europeană despre asta

O confirmare independentă a acestei perspective vine chiar din interiorul industriei europene de centre de date. Într-un document de poziție dedicat exact acestui subiect — “Seeing Through the Mist: Data Centres and Water Usage” —, European Data Centre Association (EUDCA) ajunge, pe baza propriilor date de industrie, la aceeași concluzie structurală.

Raportul introduce o distincție tehnică pe care majoritatea comparațiilor publice o ignoră: diferența dintre water usage (volumul total de apă prelevat dintr-o sursă pentru a fi folosit) și water consumption (partea din acea apă care nu se mai întoarce la sursă, pierdută prin evaporare sau contaminare). Un sistem closed-loop poate avea un usage similar cu unul evaporativ, dar un consumption apropiat de zero, pentru că apa e tratată și returnată în circuit sau în sursă — exact distincția care face ca cifrele “brute” din presă să inducă în eroare atunci când sunt tratate ca sinonime.

Pe partea de context comparativ, EUDCA citează cifre similare celor discutate mai sus, dar exprimate consecvent în metri cubi: un teren de golf american mediu consumă circa 431.537 m³ de apă pe an, față de 416.395 m³ pentru un centru de date mediu (1-5 MW) — echivalentul consumului anual a circa 1.000 de gospodării. La nivelul întregii Europe, raportul European Environment Agency citat de EUDCA arată că prelevările de apă se împart astfel: 36% răcirea centralelor electrice, 29% agricultură, 19% alimentarea publică cu apă (inclusiv gospodării și turism) și 14% industria prelucrătoare — centrele de date și alți “utilizatori emergenți” precum producția de hidrogen rămânând în cele 2% neacoperite de aceste categorii majore.

Pe partea tehnică, raportul confirmă tiparul descris anterior: media WUE la nivelul facilităților de colocation din Europa a fost de 0,31 l/kWh în 2025, sub ținta de 0,4 l/kWh asumată prin Climate Neutral Data Centre Pact, iar hyperscalerii raportează, de regulă, performanțe și mai bune datorită temperaturilor de operare standardizate și mai ridicate.

Considerente finale

Cifrele vehiculate în spațiul public despre apa “pierdută” de AI nu sunt inventate, dar sunt aproape întotdeauna decontextualizate: provin din studii care modelează infrastructură veche, în regiuni aride, cu răcire evaporativă deschisă.  Chiar dacă în anumite locații centrele de date sunt consumatori semnificativi de apă la nivel local, sectorul nu poate fi încadrat ca industrie intensivă în apă în același sens în care sunt agricultura, producția de energie sau industria prelucrătoare. Ritmul rapid de dezvoltare al sectorului impune monitorizare atentă și raportare transparentă a resurselor folosite, cu țintă declarată spre consum aproape nul de apă potabilă și reutilizare crescută.